Titlu:  A Game of Thrones

   Autor: George R. R. Martin  

   Editura: Harper Voyager

   Nr pagini: 835 (!)

   Pret: 10,50 EUR

   Părerea mea: 5/5

Bine, sunt in mare forma, tocmai am vazut episodul 6 pe net in pauza de masa. Probabil ca o sa ma mai uit inca o data deseara, ca sa vad oamenii mai mari si mai clari.

Nu credeam, sincer, ca voi in stare sa termin cartea asta. Asta e unul dintre motivele pentru care am tot amanat sa ma apuc de ea. Celalalt motiv e ca stiam ca daca ma prinde, sunt gata. I am doomed. Stiam ca nu ma va mai interesa nimic si ca imi va acapara viata. Fix asta s-a intamplat. Duminica m-am trezit la 6 ca sa citesc. Dupa-masa a venit o prietena la mine cand mai aveam vreo 20 de pagini de citit. Am fost pe punctul de a exploda. Cand se intorcea cu spatele la mine ca sa vorbeasca cu Tudor, mai citeam cate doua propozitii. Saptamana trecuta am fost bolnava si nu prea am putut sa dorm, si cred ca am halucinat putin din cauza frisoanelor. Doar ca a fost frumos, eram cu ei pe-acolo, ma imprietenisem cu Tyrion.

Sunt nebuna, stiu. Dar de-aia e bine sa ma feresc de carti de genul asta, ca mi se da toata viata peste cap. Si mai am 4 cartoaie acasa!! Ma bucur insa ca am descoperit-o acum cand omul a apucat deja sa scrie destul de mult, asa ca nu o sa stau sa imi rod unghiile pana apar urmatoarele volume, ca nu stiu daca termin tot de citit pana in iulie.

M-au zapacit sutele de personaje, la un moment dat m-am gandit sa fac o lista si un fel de arbore genealogic, dar apoi spiritul cel bun m-a facut sa ma uit la sfarsitul cartii si am vazut ca erau toti acolo, foarte frumos explicati. Cel mai grozav lucru este ca ma uit si la film in acelasi timp, desi prima data am inceput cu filmul. Ma gandeam ca nu o sa pot citi cartea ca stiu ce se intampla. Da’ de unde! Cartea e mult mai frumoasa, ai acces la mai multe detalii si dedesubturi si, in plus, anumite lucruri nu se intampla ca in film. Se intampla mai bine si mai frumos! Ma refer mai ales la nunta lui Daenarys si a lui Drogo, si la ce se intampla dupa. Sunt curioasa saptamana viitoare sa vad cum au redat astia in film intalnirea din padure dintre Cersei si Ned .

Personajele mele preferate: Daenarys, Khal Drogo, Ned, Tyrion si Arya. Recunosc insa ca imi place si de Jaime putin. In schimb o urasc din suflet pe Sansa. Nu stiu daca mai exista alt personaj care sa ma enerveze la fel de tare. Si m-a mai enervat o chestie: o oarecare lipsa de imaginatie in ceea ce priveste alegerea numelor. In unele cazuri nu a facut decat sa inverseze niste litere sau sa schimbe niste vocale (Jaremy, Jaime, Petyr etc). Putea si nea Martin asta sa inventeze altceva. Dar la cate personaje are, imi dau seama ca i-a fost greu sa fie inventiv chiar peste tot.

Nu mi-a venit sa cred ca GRRM l-a omorat pe Ned… Si nici scena decapitarii nu m-a impresionat in nici un fel, dar aici poate sunt si eu de vina, pentru ca stiam ce se intampla. In ceea ce priveste filmul, nu cred ca s-ar fi putut face o alegere mai buna pentru actorul care il intepreteaza pe Ned. Sean Bean e superb si rolul i se potriveste ca o manusa. Si ala din LOTR i s-a potrivit foarte bine, si doar datorita lui am reusit sa ajung sa pronunt numele Boromir fara sa ma apuce rasul sau amintiri neplacute.

Scena mea preferata? Aia de la final, fara indoiala. Moartea lui Khal Drogo, suferinta lui Daenerys si nasterea dragonilor. Am citit-o si am recitit-o, si tot nu ma satur de ea.

Aseara am inceput imediat volumul al doilea si presimt ca iar o sa am o saptamana alba in care neglijez mancare, vase murdare, haine, curatenie, copil, barbat, ORICE. Trebuia sa fi descoperit cartile astea cand eram celibatara.

   Titlu:  Robert des noms propres

   Autor: Amélie Nothomb

   Editura: Albin Michel

   Nr pagini: 190

   Părerea mea: 3/5

As fi putut sa onorez tara in care stau si sa citesc ceva de Nothomb mai devreme. Poate ma scot cu faptul ca am vazut-o de doua ori in persoana la targul de carte. Nu stiu de ce nu am cumparat niciodata nimic de ea. Cred ca m-au speriat cozile de la targuri unde se ingramadeau toti sa ii ceara autograf . Ca s-o spun pe aia dreapta, nici cartea asta nu am cumparat-o, ci am primit-o de ziua mea de la o prietena care e mare fana Nothomb si imi tot povesteste de ea de vreo doi ani. Si pentru ca a parut asa incantata, am zis s-o citesc in sfarsit.

Nu are nici o sansa sa ajunga pe lista cu scriitorii mei preferati, dar e simpatica. Poate ar trebui sa mai citesc si altceva ca sa ma edific. Cartea de fata e usor ciudata si fusesem pornita sa spun ca nu mi-a placut, dar apoi am citit putin pe net si am aflat de unde s-a inspirat in scrierea ei, si a mai castigat niste puncte. Se pare ca e o biografie (foarte) romantata a canteretei Robert, despre care nu stiam nimic. 

Personajul principal e Plectrude, care se naste in circumstante tragice si a carei viata va fi marcat de violenta de toate felurile. Mama ei il ucide pe tatal ei cand era insarcinata, fetita se naste in inchisoare, dupa care mama ei se sinucide. Sora mamei ei o infiaza si o creste in dorinta de a o vedea balerina. Plectrude e o fetita ciudata, care nu prea are prieteni, si pe care mama ei adoptiva o protejeaza exagerat si de cele mai multe ori gresit. Ajunge la scoala de balet unde este supusa unui regim drastic, slabeste foarte mult si in cele din urma sufera o fractura de tibie din cauza decalcifierii oaselor. Aceasta intamplare marcheaza sfarsitul carierei ei de dansatoare si, dupa o perioada de agonie, reuseste sa se adune, insa devine convinsa ca e menita sa urmeze destinul tragic al mamei sale.

Cartea are o atmosfera ireala, de basm, ceea ce mi-a placut. Povestea este una tragica, insa nu poti sa nu admiri taria de caracter a personajului si fervoarea cu care se lasa subjugata de pasiunea pentru dans. Celelalte personaje nu sunt foarte bine conturate, cu exceptia mamei adoptive, care e un exponent al multor mame, reale sau fictionale: gospodina cu cariera ratata, incearca sa isi indeplineasca totusi visul prin copii, netinand seama de ceea ce isi doresc cu adevarat acei copii. (note to self: nu obliga copilul sa devina veterinar!) Mi-a placut ca totul e inspirat dintr-o poveste reala (multe din lucurile descrise in carte chiar i s-au intamplat cantaretei Robert) si ca aceasta carte e rodul prieteniei si admiratiei pe care Nothomb i le poarta muzei ei.

Nu mi-a placut in schimb trecerea brusca de la o stare la alta, si lipsa profunzimii sentimentelor. De unde Plectrude era obsedata sa fie slaba si sa poata dansa, atunci cand e imoblizata la pat si mama ei o respinge, trecerea la ingerarea de cantitati uriase de mancare se face foarte usor. Dintr-o fetita care nu a zis aproape jumatate de carte ajunge sa vorbeasca, sa planga, sa implore si sa cerseasca iubire si intelegere. Mie una mi s-a parut superficial, pentru ca trecerea a fost foarte brusca.

Finalul m-a pus pe ganduri, pentru ca Plectrude o intalneste in cele din urma pe Amélie Nothomb, se imprietenesc si apoi o omoara, pentru a-si indeplini destinul. Si m-am gandit ca asta trebuie sa insemne ceva, ca prea e aruncata treaba asta ca nuca-n perete in poveste. Si nu mi-a venit nici o idee geniala, decat ca se subliniaza rolul covarsitor pe care prietenia cu Amélie il are in viata Plectrudei/cantaretei. Pentru ca ea e cea care ii sugereaza ca ar trebui sa comita o crima pentru ca nu poate scapa de soarta care i-a fost pecetluita prin crima mamei ei. Si, de fapt, cartea are un final deschis, pentru ca Plectrude nu stie cum sa se scape de cadavru, deci deocamdata ramane cu el. Si cu prietenia, si cu influenta.

In fine, a fost draguta, dar nu m-a cutremurat. Poate o sa incerc inca o carte de ea, sa vad daca pastreaza acelasi stil.

Am gasit o recenzie aici si alta aici.

Sunt pe drum Great Journeys si prima tura din Great Ideas. Daca nu mi-ar fi copilul bolnav, m-as pune acum sa citesc din ele, sunt apetisante de-a dreptul. Astia de la Penguin au facut niste lucruri de exceptie, au ales culori uimitoare, iar desenele de pe coperta sunt de asa natura incat nu poti sa nu deschizi cartea.

Gata cu prosteala, fug in pat cu ala micu’ ca sa ne uitam la un film cu dragoni, ca e bolnav.

Mi s-a parut foarte dragut, mai ales ca stiu povestea foarte bine. Ne-am uitat de atatea ori la ea incat stiu replici pe de rost. Si totusi plang de fiecare data la nunta de la final.

Ieri am avut o zi in care m-a apucat boala listelor, in acelasi timp cu curatenia (pe blog, nu acasa, ca mi s-a terminat hipocloritul). Si pentru ca am momente cand sunt lovita de amnezie ca Dory (pacat ca nu ma citesc si copiii, ca ei ar intelege ce vreau sa zic), adica pur si simplu nu mai stiu daca am zis ceva despre o carte sau un autor, am zis sa fac o lista cu ce am scris pana acum pe blog. Si lista aia s-a lungit cu cartile pe care le-am citit de fapt, ca despre unele nu am scris nimic. Initial vroiam sa fie doar pentru anul asta, apoi m-am dus pana la 2009, pentru ca in mod ciudat, tin minte ce carti am citit de cand ne-am mutat in Belgia (e o chestie pur vizuala, cand ma uit pe raft stiu ce carti aveam in Romania si ce am luat de cand suntem aici, si de acolo pana la a tine minte daca le-am citit sau nu e un pas mic, dar cateodata greu). Cred ca am reusit sa cuprind marea majoritate (mai am niste gauri de pe la sfarsitul lui 2008, dar ma indoiesc ca atunci am citit ceva, ca numai ce ajunsesem si eram bulversata rau). Ce mi-am adus aminte din 2008 perioada Belgia am bagat la 2009, ca sa fie totul foarte clar. Si azi am facut analiza SWOT

- de cand am venit in Belgia citesc mai mult si mai variat. Cred ca in ultimii ani petrecuti in Romania am citit rusinos de putin, am impresia ca aveam luni in care nu ma atingeam de vreo carte. Dau vina pe tot felul de factori: pe mine, pe viata mea bulversata si bulversanta de atunci, pe goana nesfarsita si epuizanta dupa bani, pe grija zilei de maine, pe jobul care mi-a supt vlaga timp de trei ani si care mi-a dat lectii usturatoare dar incredibil de utile, si cate si mai cate. Dar in principal cred ca eram destul de dezorganizata si nu prea constientizam ce faceam. Avusesem marile mele perioade de lectura in generala, liceu si putin in facultate, si apoi m-am dat la fund ca o piatra de moara. Intre timp am continuat sa acumulez carti, ca de boala asta nu cred ca ma voi vindeca vreodata. Nu stiu ce s-a schimbat de-atunci. Imi aduc aminte ca am reinceput sa citesc in perioada in care am fost gravida, ca nu prea puteam sa fac altceva, fiind cu stomacul in gat mai tot timpul. Apoi m-am vacalizat si nu prea mai imi era la indemana sa ma misc pe canicula din Timisoara in lunile de vara. Asa ca zaceam cu prosopul ud pe mine si citeam, ca sa uit de grija zilei de maine. Imi aduc aminte ca atunci am citit primul meu PD James, Agonie si extaz (mi-a placut la nebunie), Lady Hamilton (nevasta amiralului Nelson) si foarte multe Agatha Christie. In perioada aia incepusera sa se gaseasca destul de multe carti in engleza la Carturesti, asa ca plecam de multe ori de la mall cu plasa plina. Ah da, si citeam multe reviste si carti cu/despre copii, ca sa fiu mama perfecta. Cred ca nu am citit destule

Singurele lucruri de care mi-e dor din Timisoara sunt librariile: Carturesti-ul de la mall, Humanitas-ul de pe Lucian Blaga si chiar si ala mic de langa linia de tramvai, am uitat cum ii zice, anticariatul de langa el (adica un nene cu niste rafturi ambulante); mai mergeam si pe la Esotera, dar era prea mare dezordinea acolo si nu imi placea. Anul trecut am fost la Cartea de nisip si mi-a placut si acolo, insa a trebuit sa ma mut din Romania ca sa imi dau seama ce aberante sunt preturile cartilor acolo. Cel putin pentru salariile de acolo. Noroc ca mai exista anticariate (ah, ce dor mi-e de vagaunele alea din Cluj si de alea din Bucuresti de pe langa sala Dalles) si pe clasici ii gasesti tot timpul acolo, la preturi relativ normale.

Acuma sa nu se inteleaga ca ma plang ca aici nu sunt librarii, doamne fereste. Sunt, si mult mai frumoase, si mai mari, si mai bine aprovizionate (si cu carduri de fidelitate :) ). Dar acolo ma simteam mai acasa cumva.

Revenind la oi, nu stiu de ce aici citesc mai mult. Cred ca faptul ca am descoperit blogurile literare m-a influentat foarte mult. Am dat peste autori de care nu am auzit niciodata si poate nici nu as fi auzit, si m-au impulsionat relatarile unor oameni care sunt cu adevarat pasionati de lectura. Am avut mai mult timp liber (sau am indraznit sa imi acord mai mult timp si energie, in loc sa le irosesc la serviciu) si, chiar daca grija zilei de maine nu a disparut, acum o resimt altfel. Ca sa nu mai vorbim ca gandul care ma scoate din pesimism cateodata e ca daca ajung somera, o sa stau acasa si o sa citesc toata ziua. Cu asta ma consolez si cand cumpar carti, le adun pentru zilele in care nu voi mai avea bani si atunci trebuie sa am ce citi. Fiecare cu consolarile lui…

In fine, ma bucur ca am trecut de perioada stearpa din viata mea si am reusit sa-mi readuc pasiunea la viata. Nici nu stiu cum am putut trai toti anii aia, parca a fost Evul Mediu al vietii mele.

- ca sa ma simt mai bine, am numarat cartile si am vazut ca nu citesc asa putin cum credeam eu, si ca in medie o carte pe saptamana e OK. Asta a fost pentru linistea mea si pentru latura ‘cantitativa’ a sufletului meu de cititor. Tot timpul am impresia ca nu citesc destul si ca o sa mor inainte de a fi citit macar un sfert din cat ar fi trebuit sa citesc (asta e o prostie, ca acum nu mai cred ca exista ceva ce TREBUIE sa citesc. Citesc ce-mi place si gata).

- nu m-am mai simtit insa bine cand am vazut ce putini autori romani citesc. 1 in 2009, 10 in 2010 si nici unul anul asta. E oricum o imbunatatire fata de ZERO multi ani la rand, cand nici nu vroiam sa aud de literatura romana contemporana. Si pentru asta tot blogurilor literare le sunt recunoscatoare, ca altfel cum as fi citit eu Apropierea? Nu stiu de ce m-am ferit atata timp de romani. Eram plina de snobismul limbii engleze, si mi se parea ca nimic nu merita citit daca nu e in engleza. Noroc ca mi-am revenit. Imi propun sa citesc mai multa literatura romana, ca am un stoc destul de serios acasa, si chiar sa ii recitesc pe clasici. Adica Ciresarii Nu m-as putea satura niciodata de cartea aia. Una dintre dorintele mele cele mai fierbinti e sa ii placa si lui Victor cand se face mare, dar ma indoiesc ca ar gusta asa ceva…

- m-am simtit si mai rau cand am vazut ce putina literatura franceza (si IN franceza) citesc. 10 carti in total din 2009 incoace! Am observat ca pana si vizitele la raftul cu literatura franceza de acasa sunt mai rare decat in alte parti. E ceva ce trebuie sa remediez, si cred ca incep cu Jules Verne, ca tocmai ce mi-am completat colectia.

- e bine ca am inceput sa citesc carti de autori de care nu am mai auzit, sau din tari in care in mintea mea ingusta nu exista literatura. Cehii sunt formidabili, albanezii la fel, ce sa mai zic de suedezi.

- am inceput sa citesc literatura pentru copii, si sunt fascinata. Niciodata nu am crezut ca mi-ar putea placea Roald Dahl, si acum mi-e drag de el de nu mai pot.

- cea mai mare descoperire a vietii mele belgiene sunt benzile desenate si diversele lor traduceri. Sper sa apuc intr-o zi sa scriu de Astérix si traducerea in engleza. Din nou, cine iubeste limba engleza trebuie neaparat sa citeasca Astérix tradus.

- pasiunea mea nemuritoare ramane literatura politista, si ma bucur ca de cand sunt aici i-am decsoperit pe Maurice Leblanc, Kate Atkinson si, mai ales, pe Patricia Highsmith. Ripley e cel mai atragator infractor (criminal de-a dreptul) pe care l-am intalnit.

- incerc sa nu citesc traduceri ale cartilor care au fost scrise in engleza sau franceza. Oricat de buna e traducerea, tot mai bun e originalul. Insa vreau sa citesc cat mai mult in romana, si asta insemna literatura romana si traduceri ale scriitorilor ‘straini’, ca sa le zic asa. De-aia is mereu calare pe site-urile Carturesti, Humanitas si Polirom, si merg mereu la Atlasib sa ridic cutii cu carti. Aia deja ma stiu: doamna aia care primeste carti si zacusca.

- si last but not least, am inceput, foarte timid, sa citesc SF si fantasy. Imi propusesem sa citesc Dune, dar inca nu am reusit sa ma inham la o asemena sarcina si acum sunt prinsa de GRRM asta, si mi-e teama ca nu o sa ma lase sa dorm la un moment dat. SF serios nu gust (deocamdata), asa ca alde Stanislaw Lem, Stephen Baxter si Arthur C. Clarke raman cuminti pe rafturile sotului meu.

 Pe scurt (ha!), sunt aproape multumita de mine. Mi-ar placea sa fiu mai organizata, dar mi-am dat seama ca nu se poate si ca trebuie sa ma descurc cu ce am. Imi place foarte mult sa scriu si sa citesc despre mancare, si poate intr-o zi o sa am destula rabdare incat sa imi adun retetele pe care le-am adaptat/inventat eu si sa le pun aici.

 Inchei cu laude la adresa librariei Sterling Books de aici, de unde tocmai mi s-a comunicat ca voi primi un discount de 20% pentru ca am comandat primele douazeci de titluri din seria Great Ideas de la Penguin. Mai am de comandat inca 78.

       Titlu: The Call of the Wild

       Autor: Jack London

       Editura: nu stiu, ca am citit-o de pe Google Books

       Nota mea: 5/5

Cartea asta ar trebui sa ma invete minte sa nu ma mai machiez cand plec la serviciu. Sau macar sa ma invete sa imi iau demachiant la mine. Am cam plans, recunosc. Noroc ca azi sunt singura in birou si in pauza am putut sa inchid usa, ca sa mi se poata prelinge rimelul in voie pe fata. Afara era vreme numai buna de citit asa ceva si de bocit, adica era negru, plumburiu chiar, si senzatia era de furtuna din surorile Brontë.

Acum, ca am terminat cartea, a iesit soarele, e foarte cald, pauza s-a terminat si pe mine ma doare capul de mor. Si mi-am si stricat unghiile pe care mi le-am facut azi (tot in pauza), ca nu ma pot abtine de la tastat.

Nu stiu cum se face, dar numai carti bune am citit in ultima vreme. O fi vreun semn rau? Vine apocalipsa? De obicei citesc o groaza de tampenii si ma descurajez, iar cand sunt pe punctul de a abandona lecturile un an de zile, dau peste ceva neasteptat care imi bucura sufletul si ochii si imi readuce pofta de citit. Dar acum e diferit: de ceva timp tot peste carti bune si foarte bune dau, si sunt tot high de lectura.

Nu stiu daca nu am mai citit cartea asta. Stiu, e rusinos ca nu imi mai aduc aminte, dar de-aia am inceput sa scriu aici pe blog, ca sa nu mai uit. In timp ce o citeam aveam o senzatie de déjà vu/lu, dar nu stiu daca e din cauza ca am auzit multe despre ea, sau din cauza ca am citit-o la o varsta mai frageda si mi-a ramas intr-un coltisor din sufletul meu negru. In orice caz, as mai citi-o inca o data si inca o data. De ce? Pai in primul rand pentru ca e cu caini. Si mai ales cu caini care nu mor (ma rog, nu toti, sau cel putin nu personajul principal). Si in al doilea rand pentru ca m-a facut sa plang. Asta la mine in sistem e semn de carte buna.

Cum am citit-o pe calculator, eram la un alt-tab distanta de wikipedia, inspre care ma impingea necuratul sa merg ca sa citesc sfarsitul. De trei ori aproape ca am sucombat, iar o data a fost asa de mare tensiunea incat am deschis pagina, dar ochii mi s-au oprit, printr-un efort supraomenesc, la primele randuri, acolo unde zice de autor. Era clar ca nu vroiam sa moara Buck, si au fost cateva faze asa de bine povestite si cu tensiunea asa de bine construita incat eram convinsa ca asta e, acum moare eroic si asta a fost destinul lui. Mi se parea o cartea prea trista ca sa aiba un final fericit.

Oare exista cineva care nu a citit cartea asta? Eu ma gandesc ca sunt singura care a trait in rusine pana acum. The Call of the Wild trebuie citita de toata lumea, de la mic la mare, si de preferinta o data la fiecare zece ani. E o carte care te invata de toate: istorie, geografie, zoologie, cum sa te porti si mai ales cum sa nu te porti cu animalele, te invata despre fidelitate, respect si devotament, despre nesabuinta si cruzime, despre diferitele moduri in care poti iubi pe cineva si zecile de moduri in care i-o poti arata, despre resemnare si lupta pentru suprematie. E o carte pentru toate varstele, de la cel mic la cel mare, si nu ar trebui sa lipseasca din biblioteca nimanui.

Am plans ca apucata atunci cand Buck trage sania pentru a-l ajuta pe stapanul sau sa castige pariul: “As you love, me Buck, as you love me.” Am plans cand mi-am dat seama ca Thornton a murit si ca Buck era in sfarsit liber, desi nu asa si-ar fi dorit sa obtina libertatea. Am plans de numa’ cand a murit Dave, prietenul lui Buck, si mi se face inimima cat un purece cand ma gandesc ca si in realitate cainii mor asa prin nametii aia. In sfarsit, am ras imaginandu-mi cum “the dog-driver rubbed Buck’s feet for half an hour each night after supper, and sacrificed the top of his moccasins to make four moccasins for Buck.”

Ca facutul (asa mi se intampla intotdeauna), de cateva saptamani fiu-meu se uita la un documentar cu Groenlanda, iar acum vreo doua zile m-am uitat si eu cu el. Si una dintre scene era despre legatura dintre om si cainii lui, fara de care nu ar putea supravietui. Oamenii isi iubeau tare cainii in documentarul ala, si m-a induiosat grija pe care le-o purtau, desi imi parea rau de sarmanele animale inhamate la sanii. Insa dupa ce am citit cartea mi-am schimbat putin parerea, si cred ca anumiti caini sunt fericiti sa faca asta. Oare ce-o fi in mintea alora care tin husky intr-un apartament de bloc? Sau mai rau, un Saint-Bernard…

Pentru prima data de o luna incoace am constientizat ca mi-a disparut pisica si ca nu o sa se mai intoarca. Pana acum nu prea am fost in stare sa vorbesc despre ea, nici nu i-am strans lucrurile, nici macar de mancarea ei nu m-am atins. Totul a ramas exact ca in ziua in care a disparut. Dar astazi m-a lovit sentimentul de gol pe care il am de atata vreme, si m-a lovit asa de tare incat m-a sufocat. Iar gandul ca i s-a intamplat ceva rau e insuportabil. Si imi pare rau ca poate nu i-a fost clar ca o iubeam, pentru ca o certam de multe ori, iar alti membri ai familiei aveau grija sa o terorizeze de cate ori aveau ocazia. Si simt ca o parte din viata mea s-a dus, pentru ca Milou a fost o prezenta constanta in ea de mai bine de sase ani, la bine si la rau. Si a suportat diversele chirii in care am stat, si diversele pisici straine pe care i le-am adus acasa, si pe Oscar, dulaul negru cu creierul cat o maslina, si copilul, si faptul ca i-am interzis accesul in camera lui, si perioada petrecuta cu Bea (asta cred ca a suportat-o cel ma bine), apoi drumul pana aici, avionul, anestezia, vecinii idioti care au scos-o on strada anul trecut cand au gasit-o la ei pe balcon, ca sa nu mai vorbim ca il suporta pe Tudor de cativa ani, ceea ce cred ca a fost destul de greu pentru ea, avand in vederec ate ii facea. Si in sfarsit, cineva nu a mai suportat-o pe ea si i-a facut ceva. Asa ca sper din suflet ca cine a luat-o sa isi rupa piciroul in prima groapa sau sa faca pana in mijlocul pustietatii sau sa se arda cu ulei incins. Sau toate astea la un loc. Desi nimic nu mi-o aduce pe Milou inapoi

   Titlu:  The Lost Continent & Neither Here Nor There

   Autor: Bill Bryson

   Editura: Secker & Warburg

   Nr pagini: 498

   Părerea mea: 5/5

Asta cred ca fost primul Bryson citit. Mi-am luat cartea dintr-un impuls, nu mai stiu de ce, prin decembrie. Si dupa primele pagini nu mai puteam sa o las din mana, si la fiecare zece minute ma trezeam citindu-le persoanelor de prin casa din ea, pentru ca era prea amuzant sa tin doar pentru mine. Si am terminat-o destul de repede, desi e tip caramida, ceea ce pe mine ma sperie de obicei si nici macar nu ma apuc de astfel de carti.

Prima carte, The Lost Continent, descrie calatoria lui prin America in 1989 si a venit la tanc in viata mea, deoarece exact atunci cand o citeam era in vizita la noi cineva din America (o sora de-a mea, ca sa zic asa). Desi nu am avut niciodata visuri de plecat in America si nici nu visez la the promised land, cartea asta m-a facut sa imi doresc sa imi fac bagajele in momentul ala si sa plec. Si sentimentul persista din decembrie.

Bryson e american, dar calatoria asta o intreprinde dupa ce se mutase deja in Anglia si revine in vizita, cum ar veni. Cartea incepe promitator: “I come from Des Moines. Somebody had to.”

Asa ca merge la maica-sa, ii ia masina si porneste intr-o calatorie care il va duce din nord in sud si inapoi (pe alta ruta), ocolind pe cat posibil obiectivele turistice cunoscute tuturor si incercand sa gaseasca locuri noi, ascunse, dar pline de farmec. Astfel reuseste sa dezvaluie o America noua, superba, diferita fata de tot ce stim noi din filmele hollywoodiene, dar fara a uita sa pastreze o oarecare distanta fata de patria muma, pentru a putea ramane in permanenta obiectiv, critic si (auto) ironic. Zeflemeaua e companionul nelipsit al lui Bryson, dar la fel e si eruditia, pentru ca omul asta stie o groaaaaaza, de chestii, nu imi pot imagina cum.

In concluzie: “I visited all but ten of the lower forty-eight states and drove 13,978 miles. I saw pretty much everything I wanted to see and a good deal that I didn’t. I had much to be grateful for. I didn’t get shot or mugged. The car didn’t break down. I wasn’t once approached by a Jehova’s Witness. I still had $68 and a clean pair of underpants. Trips don’t come much better than that.”

A doua carte, Neither here nor there, ii poarta pasii prin Europa, si e la fel de amuzanta ca prima. Dupa ce se duce in Norvegia sa vada aurora boreala, o ia inspre sud, si viziteaza Parisul, Belgia (“As countries go, Belgium is a curiosity.”), Luxemburg, Germania, Danemarca, Suedia (“What’s the quickest way in Sweden of getting the riot police to your house? Don’t take your library book back on time.”), Italia, Elvetia, Liechtenstein, Austria, Iugoslavia, Bulgaria si, in final, Turcia.

Cartile pot fi intrebuintate in mai multe feluri: ca ghid turistic (dupa cum ziceam, Bryson e o enciclopedie ambulanta si prezinta foarte bine locurile pe care le vede), ca revista umoristica (poti sa incepi de oriunde, de la orice capitol, si nu simti ca esti pierdut. Umorul e peste tot, sub orice forma), ca manual de istorie sau geografie, sau pur si simplu ca o frantura de jurnal al unui om care e mai interesant decat o suta de oameni la un loc.

Calatoriile astea s-au intamplat acum vreo douazeci de ani. Mi-as dori ca Bryson sa plece din nou la drum si sa ne mai cadoriseasca cu inca o carte, macar despre America, unde cu siguranta ar avea ce vedea nou.

   Titlu:  The Burial at Thebes

   Autor: Seamus Heaney

   Editura: faber and faber

   Nr pagini: 56

   Părerea mea: 4/5

Poate am mai spus, dar ma repet: mie nu-mi place sa citesc piese de teatru. E drept ca nu am incercat de multe ori, insa atunci cand am facut-o nu a fost ceva memorabil. Ba, parca mi-a placut ceva de Eugene O’Neill foarte tare (note to self: scoate-le de pe raft si pune-le pe masa peste teancul ala mare, poate asa nu uiti sa le rasfoiesti macar!), insa in rest nu prea mai tin minte ce am citit si ce nu. Oi fi citit ce era obligatoriu pe la scoala, dar nu m-am obosit prea tare. Si daca ma uit pe rafturi, nici macar nu am prin biblioteca teatru. Pe scurt, nu sunt o fana, si asta poate e si din lipsa de educatie in domeniu.

Piesa de mai sus am citit-o pentru ca atrebuit, insa ma bucur ca am facut-o. E intr-adevar traducerea Antigonei, dar o traducere moderna, cu un limbaj pe intelesul tuturor, adaptat timpurilor in care traim. Seamus Heaney, un scriitor irlandez, a scris-o/tradus-o cu ocazia centenarului Teatrului Abbey din Dublin, teatru fondat in 1904 de Yeats si Lady Gregory.

Subiectul e ala pe care il stie toata lumea: fratii Antigonei mor in lupta, dar fiindca Polyneices e considerat tradator, regele Creon nu vrea sa il ingroape si il lasa sa putrezeasca in aer liber. Antigona simte ca e de datoria ei sa il ingroape dupa ritualurile strabune si cum sora ei Ismene nu vrea sa o ajute, purcede singura la drum pentru a fura corpul fratelui ei. E prinsa si condamnata la moarte (urma sa fie ingropata de vie). Logodnicul ei (fiul lui Creon) fuge sa o salveze, dar o gaseste spanzurata, si se omoara si el. Creon, sfasiat de remuscari, vrea sa o ierte pe Antigona, insa ajunge prea tarziu, doar pentru a-si vedea fiul mort alaturi de ea. La auzul acestor vesti, sotia lui Creon, Euridice, se sinucide si ea. Tragedie greaca, morti pe toate gardurile.

Eu am inceput sa o citesc, insa recunosc ca nu ma puteam concentra. Insa norocul face ca o am si pe un CD, un fel de teatru radiofonic, asa ca am ascultat-o in timp ce citeam (la fel cum am facut cu Marlowe) si experienta a fost de zece ori mai grozava. Acumularea de sentimente, tensiunea, disperarea, toate astea se simt mult mai bine cand le auzi (probabil inca si mai bine cand le vezi) decat in timpul unei simple lecturi. In plus, datorita acestei traduceri moderne, limbajul e foarte accesibil si pe alocuri ai impresia ca te confrunti cu o drama moderna, care are loc in zilele noastre. E drept ca problemele pe care le ridica aceasta piesa (feminism, traditie, societate patriarhala, conservatorism, dragoste si devotament, atasament familial, datoria fata de parinti) sunt cat se poate de actuale, insa Heaney le aduce si mai tare in prim plan prin limbaj. Imi pare rau ca nu am nici una dintre piesele lui Sofocle in limba romana, ca sa vad cum suna traducerea acolo.

Ma bucur ca am ocazia, din cand in cand, sa ascult piese de teatru avand si textul in fata in acealsi timp. Imi deschide apetitul pentru genul asta si poate la un moment dat, cand voi avea si timp, o sa incep sa merg la teatru.

   Titlu:  The Pleasures of the Table

   Autor: Jean Anthelme Brillat-Savarin

   Editura: Penguin Books – Seria Great Food

   Nr pagini: 121

   Pret: 11.55 EUR

   Părerea mea: 4/5

Binecuvantati fie cei la editura Penguin si cei care (inca) imi platesc salariul! Impreuna dau nastere unei activitati care pe mine ma face sa transpir de fericire (si din cauza ca plasele sunt foarte grele). Anul trecut am fost la Londra si am luat de acolo doua carticele de Orwell din seria Great Ideas. Pana atunci nu stiam nimic de seriile astea, si poate ar fi fost mai bine sa raman la stadiul ala. Acum vreo luna am citit pe un blog relatarea unei obsedate care nu s-a lasat pana nu a achizitionat toate carticelele din seria respectiva, adica 100! Si saptamana trecuta m-a apucat pe mine sa merg la librarie (la din aia serioasa, nu la anticariat), ca promisesem ca imi cumpar un Henry Miller. Si ce sa vezi? Astia de la Penguin au scos o noua serie, care se numeste Great Food. Ajunsa acasa, am cautat pe site-ul lor si vai, vai mie… au  INCA alte cateva serii: Great Loves, Great Journeys, Great English Journeys!!!! Si toate sunt niste cartulii in format mic, de buzunar, cu niste coperte foarte aratoase, de ti-e mai mare dragul sa te uiti la ele. Si sa le citesti, bineinteles, pentru ca sunt scurte (am mai facut eu candva apologia bucatilor de literatura scurte care iti deschid gustul pentru bucata mai mare din care provin). Ce ma fac, ce ma fac?… M-a apucat depresia instantaneu cand am vazut cat costa sa le comand de la ei pe site (cel putin 50 de lire era transportul…), pana cand mi-am adus aminte de Amazon (d’oh!) si am gasit acolo Great Loves la pretul foarte mic de 30 EUR cu transport cu tot (pentru 20 de carti). Acuma sper sa nu fie ceva farsa, si sa primesc doar copertile, ca nu stiu cum o sa reactionez. Mi se pare putin cam prea putin. Insa ma rog la zei, zic si Ave Marii daca trebuie, si sper ca saptamana viitoare sa vina cutia grea de iubire. Si-apoi ma jur sa nu mai mananc decat paine cu dulceata o luna ca sa ii pot lua si pe ceilalti copilasi, manca-i-ar mama sa ii manance de frumosi. Insa, ca si in cazul unor potentiali copii reali (sic!), nu prea mai am unde sa pun carti. Si astea is tare frumoase, trebuie sa le gasesc un loc special. Poate ar putea sa plece Victor la un internat pe undeva, si sa folosesc camera lui pe post de biblioteca.

Am aberat foarte mult pe langa subiect. Deci care e treaba cu Brillat-Savarin asta? Eu stiu ca de la el vine numele de savarina (bleacs, bleacs, de zece ori bleacs) si ca e considerat cel mai mare gastronom francez al tuturor timpurilor (el a fost avocat / judecator de felul lui). Stiu ca a mai scris La physiologie du goût, dar nu am citit-o. A trait intre 1755 si 1826 si se pare ca el a zis faimoasa chestie cu Spune-mi ce mananci ca sa iti spun cine esti.

Carticica de fata este despre cateva lucruri care fac placere limbii, de genul zahar, trufe, sosuri, ciocolata. Mi-a placut ca s-a declarat un carnivor convins (mai rar gasesti azi oameni sa isi apere principiile cu asa pasiune).

Prima pagina a cartii contine o lista cu douazeci de precepte, sau cum sa le zic, despre mancare si placerea de a manca, intitulata The Foundations of Pleasure. Cel mai mult mi-a placut asta:

Dessert without cheese is like a pretty woman with only one eye.

E clar ca omul e francez

Apoi povesteste pe un ton destul de serios cum nu e bine sa iti lasi oaspetii sa astepte dupa mancare, pentru ca fiinta umana se poate transforma intr-un soi de animal infometat si se va comporta ca atare. Asta mi-a adus aminte de o nunta a unor englezi la care am fost anul trecut, si unde am flamanzit mai rau ca in studentie. De la ora 2 la ora 6.30 nu am primit absolut nimic de mancare, iar de baut ni s-a dat un fel de lichior rosu. Eu de foame m-am apucat iar de fumat (numai ce ma lasasem de cateva saptamani), iar copilul a adormit plangand de foame. Am fost foarte aproape de a ma transforma intr-un animal, mai ales daca tinem seama de faptul ca in tot acest timp am avut de ales intre a sta afara (2 grade) sau inauntru, intr-o biblioteca (eram intr-un castel) cu rafturi de sus pana jos, pline cu carti vechi, INCHISE CU CHEIA. Nici nu stiu ce a fost mai rau…

Ce-am mai aflat:

• ca poti sa iti cureti dintii mancand gat de pui (de aici am dedus ca iti sugi dintii, de fapt, ca doar asa poti manca putina carne de pe gat, sugand-o. Deci nu e nepoliticos sa faci sunetul ala infernal?)
• dinde vine de la coq d’Inde, cum au numit francezii curcanul cand l-au vazut prima data
• curcanul a aparut in Europa pe la sfarsitul secolului al XVII-lea
• romanii aveau acvarii cu diversi pesti pentru mancat, si legenda spune ca un anume Vadius Pollo (se pare ca e o poveste adevarata, dar eu l-am gasit ca Vedius Pollo) isi omora sclavii pentru a-si hrani tiparii cu ei
• se pare (atunci ca si acum) ca cei a caror dieta contine mult peste traiesc mai mult
• pestele ofera o mai mare vigoare mintii si trupului
• Brillat-Savarin descrie o metoda de a face cafea pe care o numeste a la Dubelloy, care este de fapt cafeaua la filtru din zilele noastre
• in timpul razboaielor napoleonice, nu prea se gasea cacao, asa ca oamenii beau ciocolata calda preparata din diverse alte substante asemenatoare la gust: “one of the blessings of peace has been the disappearance of the various brews which we had to drink out of politeness, but which were no more chocolate than an infusion of chicory is Mocha coffee.” Un pic ca nechezolul nostru comunist, nu?
• “This is the place to cry eternal shame on those stupid eaters who swallow the choicest dainties with culpable indifference, or breathe in with sacrilegious insouciance the fragrance of a limpid nectar.” Eternal shame on me….
• autorul se bucure sa constate ca gourmandise si coquetry sunt cuvinte de origine franceza. Cum altfel?
• in ceea ce priveste mancarea, diferenta dintre noi si animale e ca noi putem manca si doar de placere, fara sa ne fie foame. La fel si cu bautul.
• se face legatura intre aparitia mancarii gatite si dezvoltarea limbajului, pentru ca se stie ca o mancare buna insotita de o bautura adecvata dezleaga limbile si indeamna la socializare
• autorul vorbeste destul de clar si detaliat despre obezitate, cum se ajunge la ea si cum putem sa o evitam. Se pare ca un anumit tip de oameni sunt predispusi la obezitate, insa o alimentatie corecta poate ajuta. Mai ales femeile: “for they are generally made of softer stuff than men, and obesity, when it attacks them, spares no part of their person.” Thank you very much, obesity!
• dispret complet pentru cartoful nostru cel de toate zilele: “I know of nothing more utterly insipid!”
• “The beer-drinking countries are also those where the biggest bellies are found.”
• ca sa nu devenim obezi, trebuie sa facem sport si sa dormim mai mult, bla bla, lasa, ca asta stim si noi
• fazanul e cel mai gustos atunci cand e consumat la trei zile dupa ce a murit

E o carticica ce se citeste repede, dar cu creionul in mana, pentru ca are multe lucruri interesante. Majoritatea povetelor de acolo sunt de actualitate, moderatia in toate era recomandata atunci ca si acum, fara excese de carbohidrati, orez si alte fainoase, mancare cat mai variata si multe pofta de viata. Mai da si sfaturi practice intr-ale gatitului, pe care chiar le-am urmat in weekend si bine am facut.

De-abia astept sa le citesc si pe restul din serie.