The Call of the Wild

      

       Titlu: The Call of the Wild

       Autor: Jack London

       Editura: nu stiu, ca am citit-o de pe Google Books

       Nota mea: 5/5

Cartea asta ar trebui sa ma invete minte sa nu ma mai machiez cand plec la serviciu. Sau macar sa ma invete sa imi iau demachiant la mine. Am cam plans, recunosc. Noroc ca azi sunt singura in birou si in pauza am putut sa inchid usa, ca sa mi se poata prelinge rimelul in voie pe fata. Afara era vreme numai buna de citit asa ceva si de bocit, adica era negru, plumburiu chiar, si senzatia era de furtuna din surorile Brontë.

Acum, ca am terminat cartea, a iesit soarele, e foarte cald, pauza s-a terminat si pe mine ma doare capul de mor. Si mi-am si stricat unghiile pe care mi le-am facut azi (tot in pauza), ca nu ma pot abtine de la tastat.

Nu stiu cum se face, dar numai carti bune am citit in ultima vreme. O fi vreun semn rau? Vine apocalipsa? De obicei citesc o groaza de tampenii si ma descurajez, iar cand sunt pe punctul de a abandona lecturile un an de zile, dau peste ceva neasteptat care imi bucura sufletul si ochii si imi readuce pofta de citit. Dar acum e diferit: de ceva timp tot peste carti bune si foarte bune dau, si sunt tot high de lectura.

Nu stiu daca nu am mai citit cartea asta. Stiu, e rusinos ca nu imi mai aduc aminte, dar de-aia am inceput sa scriu aici pe blog, ca sa nu mai uit. In timp ce o citeam aveam o senzatie de déjà vu/lu, dar nu stiu daca e din cauza ca am auzit multe despre ea, sau din cauza ca am citit-o la o varsta mai frageda si mi-a ramas intr-un coltisor din sufletul meu negru. In orice caz, as mai citi-o inca o data si inca o data. De ce? Pai in primul rand pentru ca e cu caini. Si mai ales cu caini care nu mor (ma rog, nu toti, sau cel putin nu personajul principal). Si in al doilea rand pentru ca m-a facut sa plang. Asta la mine in sistem e semn de carte buna.

Cum am citit-o pe calculator, eram la un alt-tab distanta de wikipedia, inspre care ma impingea necuratul sa merg ca sa citesc sfarsitul. De trei ori aproape ca am sucombat, iar o data a fost asa de mare tensiunea incat am deschis pagina, dar ochii mi s-au oprit, printr-un efort supraomenesc, la primele randuri, acolo unde zice de autor. Era clar ca nu vroiam sa moara Buck, si au fost cateva faze asa de bine povestite si cu tensiunea asa de bine construita incat eram convinsa ca asta e, acum moare eroic si asta a fost destinul lui. Mi se parea o cartea prea trista ca sa aiba un final fericit.

Oare exista cineva care nu a citit cartea asta? Eu ma gandesc ca sunt singura care a trait in rusine pana acum. The Call of the Wild trebuie citita de toata lumea, de la mic la mare, si de preferinta o data la fiecare zece ani. E o carte care te invata de toate: istorie, geografie, zoologie, cum sa te porti si mai ales cum sa nu te porti cu animalele, te invata despre fidelitate, respect si devotament, despre nesabuinta si cruzime, despre diferitele moduri in care poti iubi pe cineva si zecile de moduri in care i-o poti arata, despre resemnare si lupta pentru suprematie. E o carte pentru toate varstele, de la cel mic la cel mare, si nu ar trebui sa lipseasca din biblioteca nimanui.

Am plans ca apucata atunci cand Buck trage sania pentru a-l ajuta pe stapanul sau sa castige pariul: “As you love, me Buck, as you love me.” Am plans cand mi-am dat seama ca Thornton a murit si ca Buck era in sfarsit liber, desi nu asa si-ar fi dorit sa obtina libertatea. Am plans de numa’ cand a murit Dave, prietenul lui Buck, si mi se face inimima cat un purece cand ma gandesc ca si in realitate cainii mor asa prin nametii aia. In sfarsit, am ras imaginandu-mi cum “the dog-driver rubbed Buck’s feet for half an hour each night after supper, and sacrificed the top of his moccasins to make four moccasins for Buck.”

Ca facutul (asa mi se intampla intotdeauna), de cateva saptamani fiu-meu se uita la un documentar cu Groenlanda, iar acum vreo doua zile m-am uitat si eu cu el. Si una dintre scene era despre legatura dintre om si cainii lui, fara de care nu ar putea supravietui. Oamenii isi iubeau tare cainii in documentarul ala, si m-a induiosat grija pe care le-o purtau, desi imi parea rau de sarmanele animale inhamate la sanii. Insa dupa ce am citit cartea mi-am schimbat putin parerea, si cred ca anumiti caini sunt fericiti sa faca asta. Oare ce-o fi in mintea alora care tin husky intr-un apartament de bloc? Sau mai rau, un Saint-Bernard…

Pentru prima data de o luna incoace am constientizat ca mi-a disparut pisica si ca nu o sa se mai intoarca. Pana acum nu prea am fost in stare sa vorbesc despre ea, nici nu i-am strans lucrurile, nici macar de mancarea ei nu m-am atins. Totul a ramas exact ca in ziua in care a disparut. Dar astazi m-a lovit sentimentul de gol pe care il am de atata vreme, si m-a lovit asa de tare incat m-a sufocat. Iar gandul ca i s-a intamplat ceva rau e insuportabil. Si imi pare rau ca poate nu i-a fost clar ca o iubeam, pentru ca o certam de multe ori, iar alti membri ai familiei aveau grija sa o terorizeze de cate ori aveau ocazia. Si simt ca o parte din viata mea s-a dus, pentru ca Milou a fost o prezenta constanta in ea de mai bine de sase ani, la bine si la rau. Si a suportat diversele chirii in care am stat, si diversele pisici straine pe care i le-am adus acasa, si pe Oscar, dulaul negru cu creierul cat o maslina, si copilul, si faptul ca i-am interzis accesul in camera lui, si perioada petrecuta cu Bea (asta cred ca a suportat-o cel ma bine), apoi drumul pana aici, avionul, anestezia, vecinii idioti care au scos-o on strada anul trecut cand au gasit-o la ei pe balcon, ca sa nu mai vorbim ca il suporta pe Tudor de cativa ani, ceea ce cred ca a fost destul de greu pentru ea, avand in vederec ate ii facea. Si in sfarsit, cineva nu a mai suportat-o pe ea si i-a facut ceva. Asa ca sper din suflet ca cine a luat-o sa isi rupa piciroul in prima groapa sau sa faca pana in mijlocul pustietatii sau sa se arda cu ulei incins. Sau toate astea la un loc. Desi nimic nu mi-o aduce pe Milou inapoi