Playful Parenting

   Titlu:  Playful Parenting

   Autor: Lawrence J. Cohen

   Editura: Ballantine Books

   Nr pagini: 307

   Părerea mea: 6/5

 

 

 

 

 

După cum îi explicam azi unui prieten, domeniile care mă interesează devin din ce în ce mai variate. Așa de variate încât cu greu găsesc timp să le acopăr pe toate.

Evident, ca orice mamă modernă, citesc și despre copii, educație, psihologie și orice cred eu că mi-ar aduce răspunsuri la miile de întrebări pe care le am sau rezolvări la situații care mă depășesc. Nu mai țin minte cum am dat de cartea asta, dar mă bucur foarte tare că mi-a apărut în cale. Mi-a plăcut așa de mult încât am cumpărat-o și pentru o prietenă.

Ideea pare foarte simplă: să educăm copiii prin joacă. Însă joaca e unul dintre cele mai grele lucruri pentru un adult. Mai ales pentru cei care au uitat că și eu au fost copii, care se simt jenați să se trântească pe jos și să se maimuțărească în fața copilului și a prietenilor acestuia și care uită că omulețul din fața lor e totuși un copil, nu un adult. Recunosc că mie mi se întâmplă des să uit asta și să am așteptări mult prea mari de la copilul meu. În acealși timp uit mereu că e și el o ființă umană, cu dorințe și sensibilități ca noi toți, un omuleț care se poate simți umilit, jignit, frustrat (că e mic, că e slab, că nu se poate exprima, lista cu tot ce nu pot face copiii e foarte lungă). Cohen e de treabă și îi face pe părinți să se simtă mai bine, spunând la intervale regulate că e absolut OK să nu ai chef să te joci cu Barbie când vii acasă seara obosit după o zi la birou. Ceea ce nu e OK e să nu ai răbdare și bunăvoință ca să găsești împreună cu cel mic moduri în care nevoile amândurora pot fi satisfăcute.

Cam peste tot în carte Cohen recomandă călduros contactul fizic și jocurile în care copilul simte că deține controlul. El subliniază în repetate rânduri faptul că trebuie să fim foarte atenți să nu ne umilim copiii, să nu îi jignim și să nu îi ridiculizăm. Aparent asta se poate întaâmpla mai des și mai uțor decât credem (și decât vrem).

Mi-a plăcut foarte mult capitolul Empower Girls and Connect with Boys, unde Cohen explică în cel fel societatea și prejudecățile (sexiste) contribuie la formarea caracterului copiilor și le condiționează dezvoltarea. Fetele sunt încurahate de mici să se joace cu păpușile și să nu fie băiețoase, pentru că nu e frumos (oh, de câte ori am auzit asta în copilărie!) și nu sunt lăsate să fie aventuroase și temerare ca nu cumva să pățească ceva, ele fiind de la natură mai fragile și mai delicate. Băieții, în schimb, trebuie să tacă și să îndure dacă se lovesc, pentru  că numai fetițele plâng (mi-a venit să mă ascund sub pământ când am citit asta, pentru că și eu îi spun bietului copil același lucru) și că plânsul e ceva rușinos. Băieții sunt încurajați să își ascundă sentimentele și să fie duri și războinici, ceea ce în timp duce la adulți care nu știu să vorbească despre ce simt și care se închid în ei (de aici eterna nemulțumire a femeilor față de bărbații care nu știu să vorbească și să spună ce simt. Așa-s bărbații, ce să facem…).

„Look at how hard it is for men and older boys to have any kind of physical contact that isn’t violent, competitive or sexual. We laugh at men’s awkwardness when they hug each other, or when they don’t know how to comfort a friend, but it is more poignant than funny. We all know how destructive it is to maintain the archaic standard that boys don’t cry, yet we still react differently to boys’ tears than to girls’ tears.[…] Unfortunately – catastrophically – some of the things that would help boys connect are considered ‘girl things’: cuddling, playing with baby dolls, reading and writing poetry, practicing music, art, literature, drama, singing, dancing. […] We somehow want boys to grow up to be nurturing fathers without any risk of their becoming sissies.”

Cohen oferă soluții la multe dintre problemele cu care s-ar putea confrunta un părinte, cum ar fi timiditatea excesivă, teama, răsfățul, crizele de isterie, violența (fizică și verbală) etc. Soluția lui Cohen este joaca. Cu cât ne prostim mai tare și ne coborâm la nivelul lor, cu atât copiii sunt mai dispuși să învețe și să își schimbe comportamentul.

O carte pe care sincer cred că ar trebui să o citească toti părinții. Și ca să învețe, dar și ca să se simtă liniștiți că totuși fac și lucruri bune pentru copiii lor, cum m-am simțit eu când mi-am dat seama că eu și V. ne tăvălim și ne drăgălim în fiecare zi, chiar daca el e mare acum. Și acum am înțeles mai bine de ce el insistă tot timpul să îl învârt, să îl arunc, să îl gâdil etc. Și eu care credeam că se plictisește când ne jucăm jocuri „prostești”

Dacă aș mai avea prietene cu copii (și cu interes pentru dezvoltare emoțională), le-aș oferi tuturor cartea asta, care la mine în casă va rămâne în permanență deschisă. Săptămâna asta am mai luat o carte de Cohen care se numește The Art of Roughhousing și unde sunt descrise diverse jocuri „fizice” pe care să le faci cu copiii. Unul dintre ele presupune să iei o saltea (de pat!), să te urci pe ea cu copilul și să îți dai drumul pe scări în jos. Soțul meu pare foarte încântat…

Eating Animals

 

 

 

 

 

   Titlu:  Eating Animals

   Autor: Jonathan Safran Foer

   Editura: Penguin Books

   Nr pagini: 341

   Pret: 12 EUR

   Părerea mea: 5/5

 

 

 

A trecut ceva vreme de la ultima carte care mi-a dat fiori (la propriu) pe șira spinării și care m-a făcut să lăcrimez în public. Nu știu de ce am așteptat până acum să citesc Eating Animals, pentru că Safran Foer un scriitor pe care eu îl îndrăgesc foarte tare (și pe el, și pe nevastă-sa). Dar poate că acum era momentul să o citesc, având în vedere preocupările mele.

Eating Animals nu este o pledoarie pentru vegetarianism. Adică poate fi sau poate fi interpretată și așa, însă este mult mai mult decât atât. De când a început să mă preocupe cu adevărat ce mănânc, am mai citit, m-am mai informat, însă cercetările pe care le întreprindeam erau axate pe calitatea produselor animale, pe aspectele nutriționale și, în ultima vreme, pe modul în care agricultura și creșterea animalelor contribuie la poluarea mediului. După ce am început să citesc această carte, mi-am dat seama că nu mi-am pus niciodată problema bunăstării animalelor, a modului în care sunt tratate și a modului în care sunt omorâte (tăiate?). Preocupările mele s-au limitat la a ști dacă ceea ce mănânc și/sau beau conține hormoni, antibiotice, soia modificată genetic etc. Pe scurt, chestii care mă interesau pe mine personal. De câte ori îmi puneam problema a deveni sau nu vegetariană, era exclusiv din motive de sănătate. Și până acum nu am reușit să mă conving că e nesănătos să mănânc carne și produse de la animale.

Cartea asta m-a trimis înapoi în copilărie, m-a făcut să îmi aduc aminte că eu aveam pui de găină cărora le dădeam nume și pe care îi cunoșteam și îi iubeam individual. Pui care veneau la mine când îi strigam. Pui la a căror decapitare am asistat cred, o dată, după care am fost îngrozită, însă nu atât de îngrozită încât să nu îi mai mănânc. E drept însă că nu mi-a plăcut niciodată carnea de pui de curte, am considerat că asta îndopată cu medicamente e mult mai gustoasă…Cartea asta mi-a amintit că am fost cu vaca de câteva ori și că practic mi-am trăit copilăria înconjurată de animale (de gâște care mușcau, de cocoși care mă ciocăneau în cap și care mă trezeau mult prea devreme dimineața, de vacile vecinilor de la care beam lapte cu smântână…). Nu mi-aș fi imaginat niciodată că există în lume locuri unde animalele sunt tratate cu atâta cruzime. Ceea ce povestește Safran Foer despre crescătoriile de animale (din America, cel puțin) pare atât de greu de crezut încât nu m-ar mira să existe cititori care să considere cartea de față o operă de ficțiune.  Nu m-am mulțumit cu imaginile vizuale destul de puternice din carte și am căutat și niște filmulețe în acest sens pe Youtube. La al treilea deja nu mai puteam să mă uit. Capitolul despre cum sunt tratate vacile la abator l-am citit în timp ce mâncam (ceva vegetarian, din fericire) și am reușit cu greu să îmi păstrez mâncarea în stomac. Ar fi trebuit să mă abțin, însă vroiam foarte tare să termin de citit.

Îmi dau seama acum de ce toată treaba asta cu vegetarianismul mi se părea că nu e pentru mine, deși eu nu sunt mare mâncătoare de carne și mi se întâmplă să nu mănânc carne timp de o săptămână și să nu îmi dau seama. Nu știu dacă i-am simțit vreodată lipsa fizic, așa cum mi se întâmplă cu fructele sau legumele. Ce îmi lipsește este plăcerea gustului. În tot ceea ce citeam despre dieta vegetariană încercam să găsesc asigurări cum că nu e chiar complet nesănătos să mănânci carne. Simțeam că îmi trebuie ceva mult mai greu ca să fac această schimbare, însă nu știam prea bine ce. Acum știu: faptul că un animal trebuie să sufere atât de cumplit ca eu să pot mânca jambon mă întristează profund și mă responsabilizează. Acum știu, sunt responsabilă. Nu vreau să renunț la carne pentru că îmi face rău sau pentru că nu îmi place. Dimpotrivă, îmi place foarte tare… Chiar acum aș mânca niște salam de Sibiu cu brânză și roșii (bine, poate nu chiar acum, pentru că încă mi-e greață de la prânz). Foer zice la un moment dat: „A vegetarian diet can be rich and fully enjoyable, but I couldn’t honestly argue, as many vegetarians try to, that it is as rich as a diet that includes meat. I love sushi, I love fried chicken, I love a good steak. But there is a limit to my love.” Cred că este pasajul meu preferat din carte (ăsta și unul de la început), pentru că exprimă cel mai bine ceea ce eu admir cel mai mult la oameni și ceea ce îmi doresc pentru mine și pentru cei dragi mie: compasiune și bunătate. A face sacrificii, a fi capabil să renunți nu ca să îți fie ție mai bine, ci pentru că îți pasă de alții, pentru că vrei să fii un model pentru copiii tăi și pentru oamenii din jur, pentru că vrei să contribui cu ceva pozitiv la lumea în care trăiești. „Now that my research is over, it will be in only the rarest of circumstances that I will look into a farmed animal’s eyes. But many times a day, for many of the days of my life, I will look into my son’s.”

Nu este o caret care se poate povesti, nu e absolut nimic de povestit. E o carte care trebuie citită și pe care nu o să contenesc să o recomand tuturor prietenilor.

Iar celălalt paragraf preferat este următorul (bunica lui, care a suferit de foame în timpul războiului, îi povestește cum cineva i-a oferit de mâncare. Menționez că Foer provine dintr-o familie de evrei):

„’The worst it got was near the end. A lot of people died right at the end, and I didn’t know if I could make it another day. A farmer, a Russian, God bless him, he saw my condition, and he went into his house and came out with a piece of meat for me.’

’He saved your life.’

’I didn’t eat it.’

’You didn’t eat it?’

’It was pork. I wouldn’t eat pork.’

’Why?’

’What do you mean why?’

’What, because it wasn’t kosher?’

’Of course.’

’But not even to save your life?’

’If nothing matters, there’s nothing to save.’ ”

 

Sold as a Slave

  Titlu:  Sold as a Slave

   Autor: Olaudah Equiano

   Editura: Penguin – seria Great Journeys

   Nr pagini: 111

   Părerea mea: 3/5

Imi mai lipseste doar o carte si am si colectia asta completa. Ma apropii cu obsesia de final, pentru ca nu imi mai lipsesc decat 78 de carti din seria Great Ideas. Si apoi ma pot apuca linistita de o noua obsesie.

Motivul pentru care m-am apucat de Sold as a Slave prima data e ca mai auzisem de Olaudah Equiano asta pe cand citeam ceva legat de istoria Beninului. El si-a inceput viata ca sclav, apoi a reusit sa se elibereze si a devenit unul dintre cei mai de seama militanti pentru abolirea sclaviei.

Cartea se citeste destul de greu, pentru ca limbajul e arhaic si complicat, si unele paragrafe a trebuit sa le citesc de cateva ori ca sa imi dau seama despe ce e vorba. E interesant de citit pentru ca e o scriere autobiografica si in acelasi timp unde dintre putinele (daca nu singura) bucati literare scrise chiar de un sclav. Desi la momentul la care a fost publicata se credea ca faptele relatate sunt in totalitate adevarate, intre timp criticii literari au ajuns la concluzia ca prima parte, in care Equiano isi descrie copilaria in Benin, e fictiune, insa bazata pe fapte istorice reale. Se pare ca Equiano s-ar fi nascut in America (c. 1745 – 31 martie 1797), undeva prin South Carolina, insa perioada petrecuta in sclavie e adevarata, la fel ca si toate ororile de care a avut parte in acest timp.

Nu am putut sa o citesc ca pe un roman (nici nu e un roman…), am citit-o ca pe un document istoric, deci incet si cu creionul in mana. In primul capitol, No Beasts of Husbandry, aflam despre viata si obiceiurile din Benin de la sfârșitul secolulului al XVIII-lea. Asta e partea cea ma contestata a cartii si se presupune ca Equiano si-a modificat originile pentru a sustine miscarea abolitionista de pe pozitii cat mai solide. Printre altele, aflam ca barbatul (capul familiei) mananca singur, iar femeile si sclavii au mese separate. (Eu am cunoscut o familie moderna unde manca asa: mama statea in picioare in bucatarie in timp ce ceilalti mancau, astfel incat sa fie pregatita sa ii serveasca daca aveau nevoie de ceva. Cand termina toata lumea, ea manca singura in bucatarie. Singurul lux pe care si-l permitea era sa fumeze cate o tigara din cand in cand, dar si aia pe de-ascuns, ca nu prea avea voie. Era cat p-aci sa ma inrudesc cu ei. Ptiu!). Beninezii cunosteau sclavia in sensul ca ei insisi vindeau uneori sclavi, dar doar in cazul in care acestia fusesera luati prizonieri de razboi. Faceau comert cu alte triburi de pe coasta si cu ocazia asta descopera ca respectivii se indeletniceau cu si rapiri. Tribul lui Equiano era compus din oameni puternici, care isi iubeau foarte mult familia, cu obiceiuri pe care le respectau cu sfintenie. Nu aveau in vocabular injuraturi, cea mai rautacioasa expresie fiind: „May you rot, or may you swell, or may a beast take you.” Când ajunge la discutia despre culoarea pielii si, implicit, despre discriminare, Equiano devine foarte elocvent si argumentele sale sunt pe cat de actuale si adevarate,  pe atat de naive: „Let the polished and haughty European recollect that his ancestors were once, like the Africans, uncivilized , and even barbarous. Did Nature make them inferior to their sons? and should they too have been made slaves? Every rational mind answers, No. […] … understanding is not confined to feature or colour.”

În capitolul următor, Equiano povestește cum este răpit din casa familiei sale (de către alți negri…), vândut pe post de sclav (They put us in separate parcels and examined us attentively. They even made us jump.) și transportat cu vaporul în America. Durerea sa cea mai mare este faptul că, pe drumul de acasă către vapor, a fost despărțit de sora sa, la fel ca alți colegi de suferință, care au fost despărțiți de rude: „Are the dearest friends and relations, now rendered more dear by their separation from their kindred, still to be parted from each other, and thus prevented from cheering the gloom of slavery with the small comfort of being together and mingling their sufferings and sorrows? Why are parents to lose their children, brothers their sisters, or husbands their wives? Surely this is a new refinement in cruelty, which, while it has no advantage to atone for it, thus aggravates distress, and adds fresh horrors even to the wretchedness of slavery.”

De-atunci s-au mai inventat, din păcate, mult mai multe „refinements in cruelty”…

Capitolul 3 se numește The Iron Muzzle. Equiano ajunge în Virginia pe o plantație, unde este tratat destul de bine și are mâncare pe săturate, însă se simte singur, ceea ce îl aruncă într-o stare de depresie. Amărăciunea sa crește și mai mult când întâlnește o femeie, sclavă ca și el, care lucra la bucătărie și avea o botniță de fier (ca să nu se poată atinge de mâncărurile stăpânilor și ca să nu poată vorbi). Equiano e foarte speriat de noua cultură pe care o întâlnește, crede că tablourile de pe pereți au ochi care îi urmăresc prin casă și se sperie de zgomotul pe care îl face ceasul, fiind convins că obiectul acela magic îi va spune stăpânului dacă face prostii.

Nu peste mult timp, Equiano este vândut lui Michael Henry Pascal, un locotenent în armata regală, cu care va pleca în Anglia și care îi schimbă numele în Gustavus Vassa. Pe toată durata traversării oceanului, credințele și obiceiurile lui Equiano se ciocnesc cu cele ale albilor și din această cauză trăiește într-o spaimă permanentă (că va fi mâncat, că va fi aruncat peste bord drept ofrandă zeului mării pentru a potoli furtuna, etc.) În Anglia, tânărul sclav vede oameni care se spală pe față și care au apoi obrajii roz, încearcă și el de mai multe ori să facă asta, dar nu îi iese „and I now began to be mortified at the difference in our complexions.”

După ce îl însoțește pe stăpânul său într-o călătorie în America, revine în Anglia unde se convertește la creștinism, iar apoi pleacă să lupte împotriva francezilor alături de Pascal. Deși în timpul războiului relația sa cu Pascal se consolidează, iar Equiano crede că, fiind acum creștin botezat, acesta îl va elibera la întoarcerea în Anglia, toate visele i se năruiesc când Pascal îl vinde unui căpitan și îi ia și banii cîștigați în timpul războiului. Captain Doran îl vinde mai departe lui Robert King, care făcea comerț în Caraibe și care se dovedește a fi cel mai bun stăpân din câți a avut.

Cartea se încheie cu o tiradă împotriva celor care dețin sclavi și îi tratează cu cruzime. Regăsim aici ideile pentru care Equiano a devenit atât de celebru și cărora și-a dedicat viața. El a nu încetat nicio clipă să lupte pentru libertate, pe care și-o obține în cele din urmă de la King. Se stabilește în Anglia, unde se căsătoreșre și devine celebru în urma publicării acestei cărți.  A militat toată viața împotriva sclaviei și pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale negrilor.

Sclavia a fost interzisă în Anglia în 1772, însă comerțul cu sclavi a continuat până la jumătatea secolului al XIX-lea (Slavery Abolition Act 1833). 

Inferno

      Titlu: Inferno

      Autor: Dan Brown

      Nr pagini: 100% (pentru cunoscători: am citit-o    pe Kindle)

Părerea mea: 2,5/5

 

 

 

 

Cum internetul este o sursă bogată de informații de unde poți afla și lucruri despre care nu știai că există, așa am dat și eu într-o bună zi (mai exact în 14 mai) peste un articol care anunța lansarea ultimului Dan Brown. În 14 mai. Am sărit din articol în articol, unele elogioase, altele mai puțin (cum mă și așteptam, de altfel, fiind vorba de Dan Brown. Oamenii încă se iau de el fără a reuși să accepte faptul că omul chiar nu se crede un mare scriitor. El scrie pentru un anumit public, format în mare parte din americani, am concluzionat eu după ce am citit cartea asta. Americani care nu prea știu mare lucru despre Europa.), am dat chiar peste unul care descria ce sarcină grea au avut traducătorii cărții, care au stat închiși două luni și nu au avut voie să comunice cu nimeni.

Codul lui Da Vinci a fost prima și ultima carte de Dan Brown pe care am citit-o (până la asta, evident). Cred că a fost cea mai rapidă lectură a mea, skimming e puțin spus. Țin minte că am terminat-o în câteva ore, ceea ce spune mult despre calitatea actului lecturii, având în vedere că e o carte destul de groasă. Apoi cred că am văzut și filmul, parcă nu m-a impresionat, după care nu mai știu ce s-a întâmplat cu Dan ăsta. Văd că a scris încă două cărți despre Robert Langdon între timp.

Inferno am citit-o puțin mai încet, poate și din cauză că e pe Kindle și e tare greu să răsfoiesc. Însă se citește ușor, e cu cuvinte simple (care se tot repetă, după cum a constatat o prietenă de-a mea ). Nu am nimic nou de zis despre stilul lui Dan Brown, e mai mult decât simplist. Chiar m-a enervat pe alocuri pentru că am avut senzația că scrie pentru proști (Veneția e un oraș din Italia unde nu circulă mașini și alte aiureli de genul ăsta). Informațiile legate de operele de artă, de muzee, palate și grădini mi-au plăcut, le-am citit cu plăcere și m-am considerat mai bogată la sfârșit. Însă ceea ce mi-a plăcut cu adevărat este ideea cărții. Si finalul, să nu uit finalul, că nu mă așteptam deloc la așa ceva.

Mi-am dat seama că nu m-am gândit niciodată prea serios la faptul că planeta e suprapopulată și că asta nu poate să fie bine. Pentru prima dată m-am întrebat dacă e corect față de restul oamenilor să mai vreau să am copii. Am citit aici pentru prima dată despre teoria lui Malthus și am dat peste o idee foarte interesantă: epidemia de ciumă care a decimat Europa în secolul al XIV-lea (30-60% din populația Europei, iar populația globului a scăzut de la 450 milioane la 350-375 milioane locuitori) a făcut posibilă Renașterea (mai puțini oameni, mai mult loc pentru creativitate, pentru dezvoltare și progres).

Pe lângă faptul că nu simt că mi-am pierdut timpul citind cartea asta, mă simt impulsionată să citesc în continuare:

Aldous Huxley, Brave New World

Thomas Robert Malthus, An Essay on the Principle of Population

Philip Ziegler, The Black Death (care zace de ceva timp la mine în bibliotecă și nu găseam un motiv suficient de bun s-o citesc).

Ah, și să nu uit: trebuie neapărat să merg la Florența. Neapărat

Northern Lights

      Titlu: Northern Lights

      Autor: Philip Pullman

      Editura: Scholastic

      Nr pagini: 397

      Părerea mea: 5/5

 

 

 

 

Primul volum din trilogia His Dark Materials. Tot vreau să o citesc de ceva vreme, însă nu ştiu ce am păzit de nu m-am apucat de ea.

Eu mă declar mare fană de cărţi pentru copii. Harry Potter, Narnia, His Dark Materials, LOTR (bine, nu ştiu dacă asta e pentru copii…), The Sword of Shannara (pe asta o citesc acum, m-a prins foarte tare), toate au note mari în canonul meu.

După ce am terminat cartea, am vrut să văd şi filmul. Mare dezamăgire… Dacă nu aş fi citit cartea, nu aş fi înţeles nimic. Păcat de actorii aia…

Pe scurt, acţiunea se desfăşoară într-o lume asemănătoare lumii noastre, dar ceva mai complexă (şi  mai interesantă, după părerea mea). Fiecare om are un daemon (un animal) de care nu se desparte niciodată şi care nu se îndepărtează niciodată foarte tare de el. Daemonul îşi poate schimba forma ori de câte ori vrea până când stăpânul său intră în perioada adolescenţei, când ia o formă ce corespunde cel mai bine personalităţii acestuia şi pe care o păstrează până la moarte.

Lyra Belacqua este personajul principal aici. O fetiţă foarte simpatică, isteaţă şi aventuroasă, cu un daemon pe nume Pantalaimon. Ea trăieşte la Oxford College, unde a fost crescută de profesorii de acolo după ce părinţii săi au murit. Singura sa rudă este Lordul Asriel, unchiul său (aşa crede ea ), pe care îl salvează absolut întâmplător de la moarte. Cu această ocazie află o groază de lucruri noi despre universul în care trăieşte şi spiritul ei aventuros îi dă ghes să se amestece în tot felul de nebunii, mai mult sau mai puţin periculoase. Parcă ghicindu-i gândurile, mai-marele învăţaţilor de la Oxford College îi face cunoştinţă cu Mrs Coulter, căreia i-o încredinţează pentru a-i fi asistentă. Lyra pornește într-o serie de aventuri care de care mai periculoase, care pe mine m-au ținut cu sufletul la gură și m-au lăsat foarte frustrată când am terminat primul volum (pe restul nu le cumpărasem, pentru ca nu știam dacă o sa îmi placă și am decis să fiu mai precaută cu cheltuitul banilor pe cărți. Ha! ). Între timp mi-au venit și celelalte două volume, dar acum sunt ocupată cu The Sword of Shannara (și cu altele), așa că Lyra o să mai aștepte puțin.

Ce mi-a plăcut:

– prietenia absolut înduioșătoare cu ursul Iorek, loialitatea și de o parte, și de cealaltă. Sper că Iorek o să apară și în celelalte volume.

– creativitatea în ceea ce privește numele personajelor (și nu numai): Lyra Belacqua, The Gyptians, Lord Asriel, Farder Coram, Serafina Pekkala, alethiometer, äeronaut, Lord Boreal, The Oblation Board etc.

– povestea de dragoste dintre Serafina Pekkala și Farder Coram.

– existența daemonilor, pur și simplu. Ce ideea minunată! Și faptul că daemonii își iau forma finală în funcție de personalitatea stăpânului (de exemplu, majoritatea daemonilor de servitori sunt câini).

– ideea că există alte lumi și că e posibil să le cunoaștem.

– aluziile religioase atât de puțin mascate.

– antagonismul știință-religie.

Am mai spus cât de dezamăgită am fost de film? Cred că ar fi putut ieși ceva foarte frumos, însă poate sub forma unui serial, pentru că mi se pare imposibil (sau aiurea) să îngrămădești atâtea chestii în două ore.

Siddhartha

   

   Titlu:  Siddhartha

   Autor: Hermann Hesse

   Editura: RAO

   Nr pagini: 134

   Părerea mea: 5/5

Dup cât de uzată pare cartea asta, nu pot decât să deduc că am mai citit-o cândva, dar vârsta înaintată de acum și superficialitatea vârstei de atunci mă fac să nu mai țin minte. Nici nu mai conteaza, am recitit-o, am citit-o pentru prima oara si simt ca vreau s-o recitesc in fiecare zi.

Siddhartha este povestea vietii lui Siddhartha, povestea vietii mele, este povestea vietii tuturor celor care pun intrebari, a celor care se trezesc la un moment dat. Hesse a scris o carte care poate fi citita ca un roman de aventuri, ca o poveste de dragoste, ca un bildungsroman (scurt, ce-i drept), ca un manual spiritual, ca o povestioara orientala pentru cei care apreciaza acest tip de literatura. Sunt convinsa ca alti cititori ii pot gasi si alte interpretari. Pentru mine este cartea de care aveam nevoie acum.

E drept ca asta nu a fost aleasa la intamplare de pe raft. Ea a venit in completarea cunostintelor pe care le acumulez in ultima vreme despre budism.

 

Acum vreo lună am dat peste un citat (nu reușesc să îmi aduc aminte unde) despre ce înseamnă karma. Din acel moment, totul a inceput sa fie mai clar. Avusesem nu cu mult timp in urma o discutie cu T. despre asta, despre cum fiecare lucru pe care il faci, bun sau rau, este rasplatit candva in viata asta, pe masura. Insa vorbeam fara a putea sa atribui credintei mele un nume. Am știut tot timpul că cred în ceva, însă nu știam sigur în cine sau în ce. Nu știam nici daca e un cine sau un ce. Am știut că nu are legătura cu biserica, sau cel putin nu cu institutia in sine. Intotdeauna mi-am reprosat ca mi-am botezat copilul. A fost unul dintre cele mai ipocrite si inutile acte pe care le-am savarsit in viata mea. Si nici macar nu m-a batut nimeni la cap s-o fac. Am facut-o revoltandu-ma in timp ce o faceam (nu m-au lasat sa intru in biserica oricum). Nu a insemnat nimic pentru mine si nu cred ca inseamna nimic nici pentru V. Eu nu am ce sa ii transmit cu privire la religia asta, nu are nimic de invatat de la mine, deci nu ar fi trebuit s-o fac. In nici un caz nu am crezut ca nu pot sa il scot din casa pana nu e botezat, ca il ataca spiritele rele…

Macar nu m-am maritat la biserica, ar fi fost mult prea mult pentru mine.

Insa faptul ca l-am botezat pe Victor (de care imi aduc aminte ori de cate ori ma uit la pozele in care hohoteste cand preotul il baga in apa aia rece…) m-a contrariat tot timpul. Sunt multe lucruri la mine pe care nu le inteleg, insa nu stiu cum am putut sa fac un lucru care nu ma reprezinta absolut deloc si in care nu cred. Nici macar putin. Vrand-nevrand, tot gandindu-ma la asta am ajuns sa ma intreb in ce cred, totusi. If at all. Si nu ma regaseam in nimic. Credinta mea este ca omul e facut ca sa fie fericit si ca la asta trebuie sa aspire. Cred ca trebuie sa dam dovada de bunatata, iubire si intelegere ori de cate ori putem, cred ca trebuie sa ne iubim pe noi insine ca sa ii putem iubi pe altii si cred ca la baza tuturor acestor lucruri sta cunoasterea de sine. Si mai cred ca trebuie sa fim in armonie cu mediul inconjurator si cu cei din jurul nostru si cred ca nu trebuie sa traim ca si cum am fi singuri pe planeta. Si mai cred ca toti oamenii sunt frumosi sau cel putin au potential pentru a fi frumosi.

Toate preocuparile mele si mult mai mult decat atat le-am gasit in budism. Toate paginile pe care le citesc, tot ce vad si aud, totul mi se pare cunoscut si ma simt acasa. In sfarsit ma simt acasa. Cautarea mea a luat sfarsit, desi, din alt punct de vedere, drumul meu de-abia acum incepe.

In linii mari, cam despre asta este vorba și in Siddhartha.

Siddhartha este un fiu de brahman care își părăsește casa părintească pentru a afla răspunsuri la întrebările existențiale care îl frământau. După ce trăiește o viață în care cunoaște asceza, îl întâlnește pe Buddha, cunoaște plăcerile dragostei, bunăstarea și jocurile de noroc, moartea unei persoane dragi și iubirea paternă, ajunge la concluzia că trebuie să iubească lumea așa cum este, nu așa cum și-o dorește sau cum și-o închipuie. Să mă bucur că îi aparțin, spune el.

„A căuta înseamnă să ai un țel. A găsi, însă, înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai nici un țel.”

Cred că ce mă doare (era să zic că mă deranjează, dar de fapt mă doare) cel mai mult la oamenii din jurul meu este intoleranța, incapacitatea de a fi deschiși sau refuzul de a lua și altceva în considerare. În ultima vreme mă feresc tot mai mult să îmi exprim păreri categorice legat de ceva ce nu cunosc sau de ceva ce mă face să nu mă simt în largul meu, pentru că îmi spun tot timpul că nu știu cum aș reacționa EU într-o situație similară. Am destule experiențe la activ care m-au învățat că și eu sunt capabilă de gesturi sau acțiuni pe care le blamez la alții. Toleranța si deschiderea către celălalt și către lume în general mi se par indispensabile pe drumul către pace și fericire.

Siddhartha este o carte care te învață să iubești, mai mult și mai profund decât știi deja să o faci, o carte care te îndeamnă și te învață să te deschizi.

 

Tocmai am căutat în DEX definiția budismului:

 

Prima definiție:

BUDÍSM, s. n. Religie apărută în India în sec. V-VI î. cr. și atribuită lui Buddha, care consideră viața un izvor de suferințe și de iluzii, propovăduind renunțarea la orice plăceri. – Din fr. bouddhisme.

 

Nimic nu e mai departe de adevăr.

 

Următoarele încep să se apropie din ce în ce mai mult de ceea ce vrea să zică budismul, iar ultima, care provine dintr-un dicționar specializat, pare că știe despre ce e vorba :

BUDÍSM (‹ fr.) s. n. Religie apărută în India, în sec. 6-5 î. Hr., a cărei întemeiere este atribuită lui Buddha. Doctrina b. presupune egalitatea oamenilor în fața suferinței și dreptul tuturor de a curma suferința și de a ajunge la nirvana, prin efort propriu, fără ajutorul nici unui zeu. Proclamat religie de stat în sec. 3 î. Hr. sub regele Asoka. A evoluat în trei mari direcții hinayana sau „micul vehicul”, fidel învățăturii lui Buddha; mahayana sau „marele vehicul”; vajrayana sau „vehiculul tantric”. Răspîndit în China, Japonia, Sri Lanka, Coreea, Mongolia, Uniunea Myanmar, Thailanda, Vietnam.

 

Oare cine introduce definițiile astea și de unde sunt luate?

Peter and Alice

Acum doua saptamani am fost la Londra. Excursia fusese planificata initial cu scopul precis de a vedea acesta piesa (de fapt, de a o vedea pe Judi Dench), insa in seara dinainte de plecare s-a transformat intr-o minivacanta de familie, complete with child and grandmother. In fine, a fost mai complicat decat prevazusem, dar am avut din nou noroc si nu a plouat (de cate ori mergem la Londra, e soare!), asa ca ne-am putut vantura pe strazi, am mancat la terasa, am stat pe iarba etc. Am renuntat repede la gandul de a vizita atractiile de genul London Eye si Tower of London, pentru ca mi se pare revoltator sa coste asa mult. Ne-am orientat inspre cele gratis, cum ar fi muzeele. Cu asta isi spala Londra pacatele pentru mine, cu faptul ca muzeele sunt gratis. 🙂

Sambata seara la 19.30 incepea piesa. Am lasat cealalta jumatate a familiei la hotel, ne-am imbracat aproximativ frumos si am pornit inspre locul cu pricina. Cum toata ziua fusesem pe la muzeu, deci intr-un loc populat in mare parte cu familii cu zeci de carucioare si copii mici care urla, se stramba, se plictisesc, fug, se bat, se imping, se tem (ca al meu, care a vazut un T-rex de cauciuc in marime naturala, animat and all, si s-a lipit de mine de parca eram din nou una si aceeasi fiinta. Mami, da’ ce se intampla daca vine la noi ?) etc, parca si uitasem cum e sa fii undeva unde sunt doar baruri, adulti imbracati frumos, teatre cu reclame luminoase, cocktailuri… Am respirat adanc, ne-am bucurat ochii de Charing Cross Road (nu am intrat in nicio librarie !), apoi am decis sa bem ceva pana incepe piesa. In spatele teatrului, la intrarea actorilor, era plasat mai mult decat convenabil un bar cu terasa de unde puteai sa pandesti orice miscare. Ne-am pus si noi acolo, am baut o cafea (cu Bailey’s) si am asteptat. Dar Judi Dench nu mai venea. In schimb a aparut un baietas (de cartier), slab si uratel, care si-a aprins o tigara in fata usii. Eu catre Tudor: Sper ca Victor nu o sa ajunga asa cand o sa fie mare, si radem amandoi, ha ha ha, uite cum arata. 20 de minute mai tarziu il vedem pe scena, era Peter Pan…

Dar pana sa il vedem pe Peter Pan pe scena, am intrat in sala si ne-am asezat la locurile noastre de pe randul al treilea (noi nu mergem oricum la teatru, decat daca stam in fata. Deh, eu port ochelari 🙂 ). Eram amandoi destul de emotionati, urma sa ii vedem pe Judi Dench si pe Ben Whishaw (Q din Skyfall). Insa nu eram pregatiti pentru emotiile care aveau sa ne copleseasca.

E drept ca eu nu am fost de foarte multe ori la teatru, insa cred ca pot sa imi dau seama cand ma aflu in prezenta unui mare actor. Oricat de mult mi-a placut de Judi Dench in filme, pe scena e de o mie de ori mai grozava. E o doamna, o lady in adevaratul sens al cuvantului, o prezenta care impresioneaza si daca nu vorbeste. Are o tinuta atat de eleganta, e atat de frumoasa si vorbeste  engleza aia despre care tot timpul am crezut eu ca e engleza adevarata.

Insa in ceea ce o priveste pe Dame Judi, ma asteptam sa ma impresioneze. La ce nu ma asteptam a fost sa imi placa asa de mult de Ben Whishaw (l-am mai vazut in Parfumul, dar nu am ramas cu nicio senzatie puternica. Poate din cauza filmului in sine…). Cu riscul de a suna patetica, pot spune cu mana pe inima ca cei doi, impreuna, au fost sublimi. La sfarsit, cand se aplauda si ii astetptam sa revina pe scena, eram atat de emotionata incat mi-a trebuit foarte multa putere ca sa nu plang. Subiectul piesei a fost si el extraordinar, iar toate adunate m-au incarcat atat de tare incat eram pe punctul de a izbucni in hohote. Nu cred ca m-am mai simtit vreodata atat de plina de frumusete si rafinament, de ceea ce am crezut tot timpul ca inseamna arta.

La final ne-am dus din nou la usa din spate si am asteptat-o pe Judi Dench, care insa nu a iesit pe acolo. A iesit in schimb Ben, cu care mi-am facut poza (da, ca o adolescenta tampita, insa am o scuza, Tudor m-a impins de la spate, eu vroiam doar autograf). M-a impresionat din nou prin simplitatea lui si prin caldura pe care o emana toata fiinta lui. Nu mai contenea sa multumeasca fanilor ca ii cer autografe…

Peter Pan a sters-o rapid, nu am putut sa imi fac poza cu el (ca sa ii arat lui Victor cum sa nu arate cand se face mare 🙂 ).

Nu pot sa povestesc decat foarte pe scurt piesa, deoarece cred ca piesele de teatru, la fel ca poeziile, nu se pot povesti. Cred ca fiecare reprezentatie e diferita, fiecare interpretare aduce ceva sau omite ceva si nu am talentul necesar pentru a povesti asa cum trebuie. Dar foarte pe scurt, Peter and Alice e povestea unor personaje reale, Peter Llewelyn Davies si Alice Liddell Hargreaves, care le-au servit drept inspiratie lui J.M.Barrie si lui Lewis Caroll cand i-au creat pe faimosii Peter Pan si Alice (in Wonderland). Peter si Alice cei adevarati s-au intalnit la un moment dat cu ocazia unei expozitii, iar piesa are la baza aceasta intalnire. Plecand de aici, John Logan exploreaza vietile celor doi si modul in care au fost sau ar fi putut fi influentati de Caroll si Barrie.

“Children don’t have hearts yet, not really. They haven’t been hurt into the need for one.”

“But how can you be Peter Pan? You? The Boy Who Never Grew Up? That’s not you. You have egg on your collar. You can’t fly. You’re not Alice. Alice was a blond little girl, I know it. You’re lying to me.’ And then they remember. What growing up really is: when they learned that boys can’t fly and mermaids don’t exist and White Rabbits don’t talk and all boys grow old, even Peter Pan, as you’ve grown old. They’ve been deceived. As if you’ve somehow been lying to them. So following hard on the smile of remembrance is the pain in the eyes, which you’ve caused, everytime you meet someone.”

“When I look at my own children, Mrs Hargreaves, I think… I think I know what childhood’s for. It’s to give us a bank of happy memories against future suffering. So when sadness comes, at least you can remember what it was to be happy.”

Peter and Alice

After the Funeral

   Titlu:  After the Funeral. The Posthumous Adventures of Famous Corpses

   Autor: Edwin Murphy

   Editura: Barnes & Noble Books

   Nr pagini: 244

   Părerea mea: 4/5

Inca o carte citita pe cand simteam nevoia sa ma relaxez. Am avut o perioada cand nu puteam sa citesc nimic, ma uitam la text, cuvintele se insiruiau sub ochii mei, aveam impresia ca citesc insa nu imi aduceam aminte nimic.  Cartea de fata am citit-o intr-o dupa-masa uracioasa si ploioasa, dupa ce incercasem mai multe carti ‘serioase’. Intre timp am ajuns la concluzia (ferma) ca nu exista carti serioase si carti mai putin serioase, exista doar dispozitii si stari sufletesti, exista asteptari si dorinte si viata stie sa aloce  cartea potrivita fiecareia.

M-am chinuit putin sa imi amintesc detalii din carte, asta fiind motivul principal pentru care scriu despre  ea. M-am distrat citind-o, insa nu pot tine minte ce s-a intamplat cu fiecare cadavru celebru pomenit de autor. O sa ma limitez la a mentiona cele mai haioase/bizare intamplari.

– marele compozitor Joseph Haydn a stat 145 de ani fara cap. In aceasta perioada a fost furat, plimbat, expus intr-un muzeu si in cele din urma binecuvantat de arhiepiscopul Vienei.

– Mozart a murit la 35 de ani. Cred ca trebuia sa stiu asta, dar nu stiam. Craniul sau a trecut din mana in mana prin mai multe generatii, primul care s-a ocupat de el fiind groparul. (à propos, Mozart a fost ingropat intr-un fel de groapa comuna…). In perioada 1902-1950, craniul lui Mozart a fost expus intr-un muzeu, insa specialistii nu sunt siguri ca e al lui…

– cardinalul Richelieu si-a pierdut fata. Jumatatea craniului care continea fata a fost furata din mormant si a avut un parcurs interesant, fiind pastrata intr-un glob de sticla in casa unui abate. Richelieu s-a conservat foarte bine, aproape ca o mumie. Intr-un final i-au inmormantat fata la Sorbona.

– Mary Shelley a pastrat inima sotului ei, P.B. Shelley, intr-un sertar la ea in camera. Inima a fost gasita dupa moartea scriitoarei.

– Byron e inmormantat in Anglia, insa plamanii lui au ramas in Grecia, unde a murit.

– corpul lui Thomas Hardy se afla la Westminster, insa inima lui e inmormantata la Stinsford, in mormantul primei lui sotii.

– Chopin se odihneste in Père Lachaise, insa inima lui se afla (la propriu si la figurat) in Polonia.

– se spune ca inima lui Ludovic al XIV-lea, furata din mormant, a fost mancata de un englez cu gusturi excentrice.

– Inez de Castro a fost incoronata regina Portugaliei in 1360. La acel moment, ea era deja moarta de 5 ani. Inainte de a muri, Inez a fost amanta regelui timp de cincisprezece ani, iar acesta a tinut mortis sa o faca regina.

– aparent, nimeni nu are nici o idee unde este inmormantat Cristofor Columb.

– din Voltaire a mai ramas doar inima, restul corpului fiind furat pe bucati.

– este posibil ca oasele lui Molière sa se afle in catacombele Parisului.

– David Livingstone a fost imbalsamat, imachetat si transportat timp de cinci luni prin Africa pentru a putea ajunge in cele din urma in Anglia.

– despre Eva Perón stie toate lumea ca a fost imbalsamata 🙂

Cam asa se relaxeaza oamenii in climatul ploios si deprimant din Luxemburg :).

La brave Anna

   Titlu:  La brave Anna

   Autor: Gertrude Stein

   Editura: Gallimard (collection Folio)

   Nr pagini: 136

   Pret: 2 EUR

   Părerea mea: 4/5

 

 

In primul rand, trebuia sa o citesc in engleza. Asa se explica nota 4 din 5. Dar am ales-o la intamplare. Stateam la masa din sufragerie si imi admiram cartile si asta a fost prima pe care am pus mana. Mda, nu stiu de ce am cumparat-o in franceza de la inceput . In fine, ma bucur ca am citit-o si ca mi-am luat si celelalte doua povestiri din Three Lives, de data asta in engleza.

Ceea ce m-a enervat (de-a dreptul!) la versiunea in franceza a fost traducerea numelor. In carte se vorbeste despre trei caini, Peter, Rags si Baby. Ei bine, Peter a devenit Pierre, iar Baby Bébé (cum altfel?). Rags a ramas Rags (de ce?). Restul numelor nu sunt frantuzite (complet), ba chiar Miss Mathilda e Miss Mathilde, iar Mrs Lehntman e Mrs Lehntman.

Gata cu critica, in rest a fost o bijuterie de carte, din nou aparuta in viata mea atunci cand trebuia. Nu am mai citit nimic de Gertrude Stein pana acum, stiam vag cine a fost si ce a  facut (si asta pentru ca pe unde citeam de sau despre Hemingway si Fitzgerald, aparea si numele ei).

Anna noastra e o femeie care si-a dedicat viata celorlalti. O fata batrana care s-a angajat fata in casa de tanara si si-a continuat viata in acest mod pana la moarte. Povestioara lui Stein e viata Annei spusa pe bucati si nu neaparat in ordine cronologica. Facem cunostinta cu ea pe cand se afla in serviciul lui Miss Mathilde, insa pe parcurs Stein ne dezvaluie franturi din trecutul Annei ca sa intelegem mai bine cum de a ajuns unde a ajuns.  Anna e animata de dorinta de a-i servi pe ceilalti, insa ea vrea sa ii serveasca in felul ei. Isi cauta si isi alege ‘victimele’ in functie de cat de maleabile si de dornice de indrumare sunt. De aceea prefera barbatii (pentru ca barbatii nu se prea pricep la nimic si sunt foarte bucurosi sa lase toate grijile casei in seama unei femei) si femeile grase sau cu dizabilitati, care ar putea deveni dependente de ajutorul ei. Odata ce s-a instalat intr-o casa noua unde e multumita de stapan, Anna devine cea mai devotata menajera. Ea nu mai are viata proprie, tot ceea ce face e pentru binele si fericirea angajatorului. Acelasi devotament orb se manifesta si in relatiile de prietenie (isi ofera toate economiile prietenilor, face o groaza de lucruri gratis pentru ei) si in relatiile cu animalele. Insa problema Annei este tocmai asta: pentru ca ofera atat de mult, se asteapta la un fel de devotament din partea celor care primesc prietenia si serviciile ei. In special, ea se asteapta ca acestia sa ii urmeze intocmai sfaturile si sa nu se abata de la ce ii sfatuieste ea. Drama Annei rezulta din faptul ca nu toti reusesc sa ii ofere acest lucru si ca ea nu este destul de flexibila pentru a se adapta la schimbari.

Dorinta aceasta aproape bolnavicioasa de a darui si de a-i ajuta pe altii m-a facut sa ma gandesc la un pasaj din cartea asta. De fapt, e primul capitol, care se numeste Donner et recevoir: les fondements du lien social. Cartea este minunata, dar acum o sa ma opresc doar la doua idei care apar in acest prim capitol: 1. a darui il obliga pe cel care primeste si 2. exista cadouri care sunt otravitoare.

Cele doua idei sunt legate, de fapt. A darui il obliga intr-adevar pe recipient, chiar daca darul e facut doar in ideea de generozitate si pentru ca ne face placere, iar cu cat darul e mai mare si mai scump/luxos/covarsitor, cu atat celalalt se va simti mai indatorat si, daca nu este in masura sa faca si el un dar la acelasi nivel, umilit. De unde rezulta relatii distruse, prietenii puse la grea incercare si de cele mai multe ori fara final fericit si, daca suntem norocosi, o autoexaminare si o schimbare de directie. In cazul eroinei noastre, doar primele doua consecinte i-au marcat viata si, de asemenea, moartea.

O serie de intamplari recente din viata mea m-au facut sa cred ca aceasta carte nu mi-a cazut intamplator in maini acum doua saptamani. Si parca as avea chef sa recitesc cartea lui Apfeldorfer.

Intre timp m-am apucat de a doua povestire din ciclul Three Lives. Deocamdata am un sentiment de Thomas Hardy (cu femeile lui necajite).

Ah, si sa nu uit, o alta chestie care mi-a placut tare mult: limbajul lui Stein mi-a adus aminte de ce zicea Hemingway, si anume ca “The first and most important thing of all, for writers today, is to strip language clean, to lay it bare down to the bone.” Si cred ca, in ciuda lui Pierre si a lui Bébé , traducatorul francez a reusit sa redea asta foarte bine in limba lui.

Si ca sa nu uit, ca tot l-am mentionat pe Hemingway, mi-am luat The Old Man and the Sea audiobook, citit de Donald Sutherland. N-am cuvinte…

Inapoi la vechile pasiuni

 

   Titlu:  Their Darkest Hour. People tested to the     extreme in WW II.

   Autor: Laurence Rees 

   Editura: Ebury Press

   Nr pagini: 310

   Pret: vreo 10 EUR

   Părerea mea: 5/5

 

 

Daca mai asteptam putin, s-ar fi implinit doi ani de cand nu am mai dat pe aici. M-am gandit de multe ori la blogul asta, ca la un prieten cu care am rupt legatura din vina mea si pe care mi-era din ce in ce mai rusine sa il contactez (evident, vorbesc din experienta). E drept ca am citit din ce in ce mai putin, pentru ca viata a avut grija sa ma ocupe cu diverse chestii mai mult sau mai putin interesante. M-am abatut de la drumul pe care mi-l creasem ca sa caut noi sensuri si noi experiente. Am revenit la el mai bogata in experiente, mai batrana si, sper eu, mai inteleapta, insa la fel de dornica de a-mi continua aventura pe blog.

Nu stiu ce am citit in astia doi ani, ma gandesc sa caut cartile si sa incep sa mi le aduc aminte. Am citit putin si relativ aiurea, am incercat sa ma regasesc in tot felul de domenii ca sa imi dau seama ca vechile mele pasiuni raman in vigoare, ca ce ma facea sa vibrez acum zece ani sau acum trei ani e valabil si acum. Si ca eu sunt eu.

Intr-una din expeditiile mele de shopping pe Amazon am dat peste aceasta carte, scrisa de un autor cu ale carui opere m-am mai delectat in trecut. (OK, nu stiu daca delectat e un cuvant care poate fi folosit in acest context. Sa ma gandesc la altul: fascinat? intrigat? pus pe ganduri? emotionat? intristat? din categoria asta, in orice caz).

Ceea ce eu credeam ca e o alta carte despre nazisti s-a dovedit a fi o carte despre natura umana (note to self: sa nu uit sa scriu despre Man’s Search for Meaning, de Viktor Frankl). Rees a strans 35 de marturii (selectate din sutele pe care le-a adunat de-a lungul carierei sale) si le-a pus intr-un volum a carui tema este comportamentul oamenilor in situatii extreme. Ma asteptam sa fie vorba doar despe nazisti, dar am fost placut surprinsa sa vad ca Rees prezinta faptele din toate unghiurile si din toate perspectivele. Si prin asta vreau sa spun ca rusii s-au comportat ca niste bestii, si japonezii, si americanii (si chiar si britanicii…). Fiecare in felul sau, in functie de contextul in care era plasat. In mod similar, toti au avut de suferit, si nemtii, si rusii (sovieticii, mai bine spus), si americanii, si chinezii, si japonezii.

Stiam deja ca atunci cand rusii au invadat Germania, civilii au avut de indurat o soarta cumplita, mai ales femeile. Am citit acum cativa ani Une femme à Berlin, o marturie a unei femei care a dorit sa ramana anonima si care descrie violurile si atrocitatile la care au fost supusi nemtii din Berlin cand Armata Rosie a intrat trimfatoare in Germania. Ceea ce nu stiam insa era ca oamenii (in special femeile) s-au sinucis cu zecile, cu sutele, unii ca sa scape de un astfel tratament, altii pentru ca nu au putut sa indure consecintele abuzului.

Stiam ca japonezii au violat tot ce au putut in timpul razboiului, insa nu stiam ca au recurs si la canibalism.

Printre marturiile care m-au socat cel mai mult a fost cea a unui american, un fost pilot care a luat parte la atacul impotriva Japoniei in urma bombardamentelor de la Pearl Harbour. El compara uciderea a mii de civili din aer cu un joc video, pentru ca de fapt pilotul nu vede ce ucide, el doar apasa pe niste butoane, vede fum si eventual aude niste zgomote. La fel cum nazistii incercau sa isi protejeze oamenii ferindu-i de expunerea la camerele de gazare (pentru asta erau buni Sonderkommandos, evreii “privilegiati” care se ocupau de cadavre), la fel si soldatii americani erau protejati de contactul direct cu victimele, iar la intoarcere li se dadea obligatoriu alcool si erau trimisi la culcare imediat, pentru a se evita pe cat posbil eventualele traume psihologice.

Rees i-a vizitat pe toti cei care apar in carte si cei mai multi dintre ei, in special cei care fusesera de partea asupritorilor (in cazul nemtilor) sau de partea invingatorilor (in cazul americanilor), traiau foarte bine, de regula in case luxoase, pensionati dupa ce avusesera o cariera impresionanta. Americanul de care pomeneam mai sus traia intr-un cartier gen Neveste disperate, cu copii care se dau cu bicicleta in fata casei si mame care fac cumparaturi linistite. Insusi fostul pilot se ocupa cu facutul de dulceturi de casa. Rees nu poate sa nu se intrebe daca vecinii sunt la curent cu tineretea zbuciumata a bunicului veteran de razboi.

Un alt caz socant este cel al unui doctor japonez care, in timpul razboiului, a torturat si a facut experimente pe zeci de chinezi, iar apoi s-a intors in tara lui unde a continuat sa fie doctor pana la pensie.

O alta carte despre atrocitatile comise in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Da si nu. E mai mult de atat. Rees isi incheie cartea cu urmatoarele ganduri: “If most people’s character and beliefs are more susceptible to change with circumstances than we might think, it also follows that we have to consider the testimony in this book with humility. ‘That’s the trouble with life today’, one former Nazi once said to me, ‘people who have never been tested go around making judgments about people who have been tested’. And whilst this sentiment did not stop me condemning this man’s wartime actions, his words did make me think more carefully before confronting the question: What would I have done?. In the end each of us has to to decide for ourselves how we might change were circumstances to alter. Maybe terrible adversity would bring out the best in us, or, just maybe, would reveal the worst. What do you think? What would you have done?”.

Ca de obicei, pentru ca il n’y a pas de hasard, cartea asta asta a venit intr-un moment in care eu imi puneam aceste intrebari. Nu in legatura cu razboiul, ci la un alt nivel. Insa cred cu tarie ca ce spune Rees mai sus se aplica tuturor, in orice situatie.